Creştin-Democraţia
Originile doctrinare al acestui curent trebuie căutate între pricipiile şi ideile propovăduite de catolicismul politic. Partidele creştin-democrate au apărut ca reacţie la atacurile asupra bisericii şi catolicismului.
Democratia creştină a făcut carieră în Europa, după cel de-al doilea Razboi mondial, încercând să umple golul dintre liberalsm şi socialism, dintre individualism şi colectivism, având, în acelaşi timp, şi valori independente de aceste curente de gândire, cum ar fi morala creştină sau subsidiaritatea.
Creştin democraţia este asociată în multe ţări ideii de neoconservatorism, putându-se semnala un corespondent funcţional între cele două curente dat fiind că promovează respectul faţă de valorile tradiţionale: credinţă, familie.
CDU este un partid de funcţionare federal. Are un număr total de 17 asociaţii de stat (14 dintre acestea în statele federale excepţie făcând Bavaria, precum şi Braunschweig, Hanovra şi Oldenburg), 27 de asociaţii locale, 336 de asociaţii raionale şi mai mult de 10.000 asociaţii de oraş, astfel arpoximativ 520 de mii de membri ai CDU sunt angajaşii în întreaga naţiune .
CDU este cel mai mare partid din Germania, un partid conservator cu orientare de centru-dreapta, este afiliat Internaţionalei Centrist-Democrate. CDU desfăşoară activităţi politice în toată Germania cu excepţia landului Bavaria. Partidul bavarez corespunzător de centru-dreapta este Christlich-Soziale Union in Bayern sau CSU (Uniunea Creştin-Socială din Bavaria). Aceste două partide cooperează strâns la nivel federal precum şi în Bundestag, unde împreună formează fracţiunea parlamentară CDU/CSU, numită “die Union” (Uniunea) sau “die christliche Union” (Uniunea creştină).
CDU s-a format în cursul anilor 1945-1946 într-o manieră federală, adică sau format partide diferite în diversele land-uri, care au fost însă de la început interdependente şi s-au unit în 1946. Orientările doctrinare au fost foarte diferite în această primă fază în diversele zone. Uniunea Creştin-Democrată era “socialistă şi radicală la Berlin, clericală şi reactionară la Köln, capitalistă şi reactionară la Hamburg şi contrarevoluţionară şi particularistă la München”. Primarul oraşului Köln, Konrad Adenauer, a fost ales la 1 martie 1946 ca presedinte al CDU.
În urma alegerilor din 1949, CDU reuşeşte să câştige alegerile din Septembrie cu 31,0% faţă de 29,2% ale SPD) şi a guvernat în coaliţie cu FDP şi DPD, sub conducerea cancelarului Adenauer. Principiile fundamentale ale politicii lui Konrad Adenauer cu ajutorul cărora a câştigat şi a dezvoltat un fenomen partizan ce s-a dovedit mai târziu a fi foarte bun şi în creştere continuuă, au fost clădite pe: – respingerea oricărei forme de socialism (nu numai a celui de tip sovietic, care avea să cuprindă în curand întreaga Europa de Est, ci şi a celui democratic, promovat de exemplu de SPD) şi opţiunea necondiţionată pentru sistemul economic capitalist.
– orientarea către integrarea în Europa Occidentală (de care Germania se izolase în perioada nazistă, deşi evident că faceă parte din ea din punct de vedere teritorial şi al tradiţiilor culturale) şi o relaţie privilegiată cu SUA.
– Recucerirea treptată a suveranităţii în cadrul unei Germanii de Vest, care urma să aibă o organizare federală.
– Adoptarea unui sistem de valori “creştin-occidental” si neoconservator şi a unei democraţii reprezentative.
Toate aceste principii şi toate politicile duse de Adenauer şi CDU au facut ca partidul să fie la guvernare timp de 14 ani, formând astfel 8 guverne. Ascensiunea politică a lui Konrad Adenauer s-a oprit la venerabila vârstă de 87 de ani, ultimul mandat a fost încheiat în 1963. De atunci imaginea Creştin-Democraţiei a fost alaturată imaginii de onoare a lui Konrad Adenauer.
Guvernarea Adenauer a fost marcată de multe succese. În primul rând, Germania de Vest şi-a recăpătat suveranitatea (în trei etape: 1949, 1952 şi 1955). De asemenea, RFG a fost admisă în 1950 în Consiliul Europei ca membru asociat, în 1951 în UNESCO şi în 1955 în NATO.
În 1954 a fost semnat un tratat de prietenie cu Statele Unite, iar în 1955 au fost reluate legăturile diplomatice cu Uniunea Sovietică, care au facilitat si întoarcerea a 15.000 de prizonieri de război germani.
Succesele electorale ale CDU au fost înlesnite şi de rapida revigorare a economiei germane, sustinută de Planul Marshall, semnat în 1949. Numarul de şomeri a scăzut de la circa 2 milioane în 1950 la 500.000 în 1960, ajungând la jumătatea anilor ’60 chiar la 200.000.
Acest lucru stă şi astăzi la baza fenomenului partizan ce a luat naştere în 1949, deoarece oamenii sunt coştienţi că fără ideiile şi principiile lui Adenauer Germania nu ar mai fi ajuns să îşi revină aşa de repede după cel de-al doilea Război Mondial. Azi în numele acestui mare om politic functionează o fundaţie ce ii poartă numele, acesta are drept principiu întărirea creştin-democraţiei în mai multe ţări din Europa centrală şi de est.
După 1963 Adenauer a mai activat în interiorul partidului până în 1966, ca preşdinte al CDU, atunci având venerabila vârstă de 90 de ani, murind un an mai tarziu. După această perioadă de stabilitate şi ascensiune continuuă a venit o periadă de instabilitate. Au urmat trei presedinţi cu mandate foarte scurte: Ludwig Erhard 1966-67, de asemenea cancelar între 1963-66, Kurt-Georg Kiesinger 1967-71, şi el cancelar între 1966-69 în guvernul de “mare coaliţie” între CDU/CSU şi SPD şi Rainer Barzel 1971-73.
Acestei instabilităţii i-a pus capăt noul preşedinte ales în 1973, Helmut Kohl, rămanând în funcţie până în momentul în care a pierdut alegerile în 1998. Guvernarea Kohl, începută în 1982, avea să aducă o consolidare a puterii economice a Germaniei şi, probabil cea mai mare reusită a lui Kohl, reunificarea Germaniei în 1990.
După tot acest istoric al partidului o sa ma refer şi la doctrina acestuia, doctrină care l-a făcut să poată fi înţeles de poporul german. Primul program politic a fost conceput în 1947 şi se numea “Programul Alen” , dar nu a fost niciodată pus în parctică pentru că nu corespundea adevăratelor valori ale CDU. În 1949 a fost gândit un alt program politic, iar un pasaj din el sună aşa: “Economia socială de piaţă la planificarea şi la dirijarea producţiei, forţei de muncă şi desfacerii, dar aproba influenţarea economiei cu mijloacele organice ale unei politici economice cuprinzatoare pe baza unei adaptări elastice la cele observate pe piaţa. Aceasta politică economică, prin combinarea reusită a politicilor financiare, de creditare, comerciale, vamale, fiscale, investiţionale şi sociale şi prin alte măsuri, duce la realizarea obiectivelor acestei economii, prosperitatea şi acoperirea necesităţilor întregului popor. De fapt şi de drept primul program ce a fost acceptat de toate vociile din partid ce până atunci nu au avut linişte, este cel adoptat la congresul de la Hamburg din 1953, acest program consacra o conceptie liberală asupra statului şi principiul subsidiarităţii.
Programul prevedea între altele:
– despşgubiri pentru cei urmăriţi şi persecuţati de regimul nazist
– egalitatea în drepturi a bărbatului şi femeii
– o reforma a codului penal
– promovarea tinerilor în posturi de decizie
– libertatea religioasă şi independenţa bisericii faţă de stat
– acţiuni pentru depăşirea tensiunilor interconfesionale
– susţinerea specială a celor care doreau să urmeze profesiuni academice sau artistice.
La un congres mai actual, anume Connresul al V-lea al CDU din 1995 s-a adoptat un program mai modern, dacă pot spune aşa, deoarece încep cu primul punct intitulat “Noi Creştin- Democraţii” , acesta urmareşte cam aceaşi linie doctrinară dar aduce ceva nou în sensul că atinge noi puncte prin care se vrea o revitalizare a politicilor promovate.
Un paragraf din primul punct sună astfel: “Ştim că din credinţa creştină nu poate fi derivat un anume program politic. Dar concepţia creştină despre om ne oferă un fundament etic pentru o politică responsabilă. Din raportarea la convingeri creştine pentru noi nu decurge pretenţia că numai în cadrul Uniunii Creştin-Democrate poate fi concepută o politică întemeiată pe răspundere creştină. UCD este deschisă pentru oricine afirmă demnitatea şi libertatea tuturor oamenilor şi convingerile fundamentale ale politicii noastre care decurg din ele. Aceasta este temelia pentru acţiunea comună a creştinilor şi necreştinilor din UCD”.
După acestă afirmaţie de mai sus şi din spusele lui Konrad Adenauer însuşi, partidul CDU se doreşte a fi unul de tip cach all , iar conform tipologiei pe care o face Maurice Duverger în cartea sa “Les parties politiques” ar fi un partid de mase, pentru că se adresează tuturor cetăţenilor Germaniei. Maurice Duverger:”Un partid nu este o comunitate ci un ansamblu de comunitati, o reuniune de mici grupuri diseminate in teritoriu; sunt sectiuni, comitete, asociatii locale legate prin institutiile lor coordonatoare.”
Conform lui Jean Blondel, există doar patru configuraţii stabile ale sistemelor de partide în ţările democratice:
1. Bipartidismul perfect, în care două partide stăpânesc viaţa politică (aceste două partide obţin peste 90% din sufragiile exprimate, iar diferenţa medie între ele nu este mai mare de 2-3%)
2. Bipartidismul imperfect (sau sistemul “doua partide si jumătăte”), în care cele două mari partide totalizează în general 75-80% din opţiunile electoratului, al treilea partid fiind mult mai slab decat primele două.
3. Multipartidismul cu partid dominant, în care un partid obţine 40-45% din sufragii, celelalte partide obţinând procente considerabil mai mici
4. Multipartidismul pur, în care cele două partide mari nu obţin împreună decat jumatate din sufragii.
După ce ne uităm la toate cifrele de mai sus observăm că CDU se situează în cadrul sistemelor de partide ce sunt caracterizate de bipartidismul perfect, atunci când CDU formează majoritatea împreună cu CSU şi bipartidismul imperfect adunci când cele două sunt animate la guvernare de partidul ecologist, acesta caştigând teren în ultimii ani.
Aşadar fenomenul partizan al CDU s-a dezvoltat într-un cadru foarte bine definit de valorile şi principiile pe care le-au promovat de-a lungul timpului de lideri acestui partid, electoratul ştiind foarte bine ce votează, şi ce vor să schimbe.
Bibliografie
Maurice duverger, Les parties politiques, Paris, A.Colin. 1976.
Jean Blondel, Party Systems and Patterns of Government in Western Democracies (in Revue Canadienne de Sciences Politiques, juin 1968, pp. 183-190) apud George Voicu, Pluripartidismul. O teorie a democratiei, Editura All, Bucuresti, 1998.
Robert Hofmann, Geschichte der Deutschen Parteien Von der Kaiserzeit bis zur Gegenwart, Piper Verlag, München, 1993, p. 207 (Istoria partidelor germane. Din vremurile imperiale pana in prezent).
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/113/art5-flonta.html
http://www.germanculture.com.ua/library/facts/bl_cdu_csu.htm
www.cdu.de
http://www.germanculture.com.ua/library/facts/bl_cdu_csu.htm
http://www.pntcd.ro/doctrina-uniunii-crestin-democrate-cdu/noi-crestin-democratii
Dan Filip
